Educatia este si joaca

Pentru copii, jocul este o activitate esentiala si in acelasi timp spontana, a carui valoare este data de relatia afectiva care se leaga in timpul jocului.

Jocul cu cei mici incepe inca de la nastere: gadilaturi pe burtica, balaceala si clabucii de sapun din timpul baitei, „avionul“ etc.
Bebelusul trebuie sa descopere prin el insusi si sa fie incurajat in eforturile pe care le face.
Mai tarziu, copiii si adolescentii vor avea nevoie de spatiu ludic pentru a-si construi si tese legaturi.
Jucandu-se, parintii si copiii creeaza impreuna un spatiu intermediar, unde sunt la egalitate. Iar asta permite evocarea subiectelor delicate, fara a parea ca adultii se refera strict la ele.
Permite linistirea ingrijorarilor, iar cateodata rezolvarea unor conflicte. Nu punem la socoteala binefacerile terapeutice ale jocului si, in caz de esec scolar, notele mici, premiul mult dorit ratat, olimpiade pierdute, corijente, repetarea anului.
Jocul este recomandat si pentru a reda energia copiilor, dar mai ales pentru a le (re)construi respectul de sine.

Iata un instrument pe care parintii il pot folosi cu usurinta acasa, practicand acele activitati unde copilul lor exceleaza si felicitandu-l pentru asta.
Jocul nu este niciodata timp pierdut. Cu conditia sa se respecte anumite reguli implicite.

Intra in joc

Jocul cu copilul tau este o ocazie de a-i transmite cateva dintre cunostintele tale (de biologie, anatomie, botanica, geografie etc.), anumite valori (spiritul de echipa, fair-play, respectarea regulilor) sau o atitudine de viata (curiozitate, gustul riscului, perseverenta). Toate acestea, cu conditia ca parintele sa le puna, el insusi, in practica, sa intre el insusi in joc.
Placerea copilului este (de cele mai multe ori) distrusa in momentul in care este reintrodus in real. Nu se mai viseaza si nici nu mai este atotputernic.
A-i lasa de fiecare data sa castige sau, si mai rau, a-l lasa sa triseze nu reprezinta o lectie buna, iar succesul fals este nociv. Cel mai bine este sa alegi, impreuna cu cel mic, acele jocuri care privilegiaza hazardul.
Copiii mai mari, in special baietii, apreciaza competitia, chiar si confruntarea fizica cu tatal lor. Astfel, se pun in scena conflictele oedipiene (suprimarea tatalui), care sunt satisfacute simbolic. Ce este mai imbucurator pentru un fiu decat isi bata tatal la un joc video sau pe terenul de tenis?

Alege cele mai bune jocuri

Piata jocurilor nu a fost niciodata asa de inventiva si, cu toate acestea, majoritatea parintilor continua sa privilegieze jocurile clasice de tip Monopoly sau Scrabble (desigur, fara sa neglijeze faimoasele jocuri educative).
Unii psihanalisti spun ca, in realitate, toate jocurile sunt educative numai daca servesc drept suport pentru povestirea lor. Roaga un copil sa iti descrie regulile unui joc sau sa isi justifice strategia.
El isi va alege propriile cuvinte, va construi propozitii, va urma o anumita cronologie, va sublinia legaturile cauzei cu efectul – pe scurt, isi va elabora gandirea.
Alte voci spun ca un joc nu trebuie sa fie rentabil si nu trebuie sa fie deschis la interpretari. Conteaza doar intensitatea placerii, care ii permite copilului sa isi rezolve anumite conflicte interne.
Restul este de ordin scolar si tine de maiestria parintilor. Cele care sunt stampilate cu inscriptia „educativ“ nu lasa nicio marja de manevra copiilor, ba chiar le limiteaza imaginatia.
Nu trebuie sa uitam de simtul uman al jocului, care merge dincolo de divertisment. Jocul trebuie sa ramana liber pentru a-l face pe copil sa fie liber.

Educația online – o metodă din ce în ce mai populară

Tehnologia schimbă școala. Și nu vorbim doar despre materiile din timpul orelor, ci despre felul în care sunt predate, cine sunt adevărații profesori și cum sunt remotivați elevii și studenții.

Trăim într-o nouă eră în care oamenii sunt din ce în ce mai ocupați și toate gadgeturile, internetul de mare viteză, dar și implicarea rețelelor sociale în viața noastră au redefinit felul în care ne comportăm, vorbim, ne informăm și învățăm zi de zi.

Oamenii folosesc internetul pentru tot, de la găsirea de informații, relații de prietenie, găsirea unui loc de muncă, până la plata facturilor etc. Astfel, dacă dorești într-un mod convenabil să îți dezvolți capacitățile sociale și educaționale, atât ale tale, dar și ale copilului tău, ar trebui să dai atenție educației online și învățământului online, care tind să devină din ce în ce mai populare.

De ce cred că educația online este perfectă? Pentru că oamenii o pot integra în programele lor aglomerate, iar copiii lor pot fi pregătiți și informați într-un mod mult mai facil, iar acest lucru permite ca educația să fie disponibilă pentru mult mai multe persoane.

În același timp, educația online oferă oamenilor șansa de a primi instruire suplimentară, fără a renunța la locurile de muncă, dar și șansa de a se ocupa de educația și pregătirea copiilor lor, acest lucru necesitând mai puțin timp.

Considerăm acest  nivel de flexibilitate ca fiind o oportunitate  pentru persoanele care au nevoie de abilități, cunoștiințe pentru a urca pe o treaptă mai înaltă a societății, dar și pentru persoanele foarte ocupate care își doresc pentru copiii lor o educație de calitate.

Aceasta este o modalitate de a te asigura că ești la curent cu schimbările lumii într-un mod ușor și ieftin.

Cum susţin adulţii performanţa copiilor în sarcină?

Adultul oferă copilului ajutor până când observă că iniţiază în mod spontan o anumită acţiune: joc,

conversaţie, îmbrăcat, încălţat servitul mesei. Dacă ajutorul este retras prea devreme, când copilul nu este

suficient pregătit el va avea eşec, fapt care îl va demotiva şi îl va face să se simtă incompetent. Copilul

trebuie încurajat pentru orice iniţiativă, cât de mică, deoarece asta îi va da încredere să meargă mai

departe.

Fiind ajutat de către adult, copilul se va simţi mai în siguranţă deoarece vede că are un sprijin la

care poate apela oricând are nevoie. Ajutorul exclude alegerea acţiunii de către adult, efectuarea ei în

locul copilului sau forţarea lui de a se implica într-o situaţie de care copilul se simte copleşit. Dacă el nu

este pregătit pentru o anumită sarcină, se va simţi speriat şi există riscul să refuze în viitor acea activitate.

Primii educatori ai copilului sunt părinţii, iar învăţarea are loc de cele mai multe ori spontan şi

natural, în situaţii unu–la–unu. De exemplu,

interacţiunea între un copil de 3 ani şi mama lui, în timp ce

înalţă o construcţie:

Iuli:

O, unde se potriveşte cubul acesta?

(ridică un cub de culoare verde).

Mama:

Unde se potriveşte

dincolo?

(mama arată modelul de castel construit)

Uită-te

la celălalt

castel şi apoi vei şti.

Iuli:

Păi...

(se uită la construcţia lui, apoi la model)

... Mă uit la el... celălalt

are un... are un verde

aici

(arată cu degetul cubul de culoare verde din model).

Mama:

Hmmm... Deci unde vrei să pui cubul verde, la castelul tău?

Iuli:

(ridică cubul verde, se uită la construcţia lui)

Acolo?

(pune piesa corect).

Există situaţii în care, în ciuda faptului că se pot descurca singuri, copiii cer şi aşteaptă sprijin

deoarece vor atenţia educatoarei. De exemplu, la Centrul de Arte unii copii modelează cuibul păsărelelor.

În acest timp, educatoarea evaluează activitatea copiilor la Centru de Ştiinţe: „Aţi reuşit să aşezaţi pietrele

pentru broscuţă. Bravo!“

Un copil o cheamă pentru a treia oară: „Cum să modelez crenguţa?“ Educatoarea îl priveşte şi

continuă evaluarea, deoarece este convinsă că acel copil nu are nevoie de ajutor

, ci de aprobare şi atenţie.

Scopul educatoarei este de a-i face pe copii să se descurce singuri. Fiind sigură că anterior copilul a

făcut acel lucru singur, ulterior a venit lângă el şi i-a spus: „Hai să văd, oare poţi să modelezi singur? Eu

stau aici şi mă uit!“ În momentul în care a văzut prima iniţiativă de a realiza sarcina, a lăudat copilul: „Ce

grozav te descurci tu singur! Eu trebuie să merg acum la Centrul de Ştiinţe, dar mă întorc să văd cum te-ai

descurcat singur.“ Treptat va fi suficient să i se dea copilului sarcina şi să i se spună: „Să văd cât de bine

lucrezi tu singur!“ Copilul învaţă că educatoarea îi apreciază comportamentul independent şi n-o va mai

chema atât de des.

Memoria

S-a crezut iniţial că există un deficit la nivelul memoriei de lucru a copiilor preşcolari. Mai recent însă

s-a arătat că pentru materiale „potrivite“ copilului – adică bazei sale de cunoştinţe - capacitatea memoriei

de lucru creşte. Pe de altă parte, s-a considerat că nu putem vorbi de metacogniţie sau metamemorie

(cunoştinţe despre strategii de memorare şi de utilizare a acestora) la această vârstă. S-a dovedit însă că

pur şi simplu copiii de 3 ani nu îşi dau seama că li se cere să memoreze ceva şi apoi să redea, pe când cei

de 6 ani înţeleg ce anume dorim de la ei. Există experimente care demonstrează că intenţia de memorare

apare la cei mici dacă ştim să le solicităm acest lucru. Într-un astfel de experiment (Wellman & Flavel,

1975/1977) s-a ascuns un căţel de jucărie sub o cutie (pe masă fiind mai multe cutii) şi s-a urmărit ce

comportamente sunt puse în valoare spontan de copil pentru a „memora“ unde e căţelul. Au apărut mai

multe strategii: unii au fixat insistent cutia, alţii au delimitat-o de celelalte (trăgând-o spre ei), iar alţii

chiar ţinut mâna pe cutie. Cei care au apelat la aceste strategii mnezice au avut performanţe mai bune,

ceea ce arată că atunci când copiii sunt motivaţi să-şi amintească un anumit lucru, chiar vor depune efort

în acest sens.

În alt experiment, copilului i s-a făcut o poză, iar apoi s-a ascuns aparatul (sub ochii lui). Nu numai

că acesta a ţinut minte unde este aparatul, dar dacă s-au făcut poze în mai multe locaţii, copilul a început

să caute în cea din urmă locaţie, trecând apoi la celelalte. Copiii au dovedit deci o logică a căutării, chiar

dacă nu toţi au avut aceleaşi performanţe.

Concluzia este că există metamemorie, dar e limitată la situaţii familiare, contexte specifice şi e

folosită totuşi inconsistent de către cei mai mici de 6 ani. Strategiile celor mai mari de 6 ani sunt folosite

sistematic.

Deşi se consideră, în general, că memoria preşcolarului este mai puţin performantă, recunoaşterea

însă, este mai bună decât reactualizarea. Astfel, perioada latentă a recunoaşterii la copil de 3 ani este de

câteva luni, dar la 4 ani atinge 1 an, iar la 6 ani durează 1 ½ – 2 ani. Dacă recunoaşterea cunoaşte un

ritm accelerat, în schimb reactualizarea (intervalul maxim de timp în care un material perceput poate fi

reprodus) creşte mai încet. La 3 ani reactualizarea este de câteva săptămâni, la 4 ani de câteva luni.

Numeroşi psihologi (Decroly, Claparède, Istomina, Leontiev, Piaget) au demonstrat că memoria

este mai activă în joc. Copilul, în acest caz, intuieşte cerinţa fixării şi păstrării sarcinilor care i se trasează.

25

Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar

Copilul învaţă poezii pe care le reproduce cu plăcere, însă nu poate continua recitarea dacă este întrerupt,

decât dacă reia totul de la capăt.

Performanţele mnezice ale preşcolarului sunt potenţate de trăiri emoţionale puternice. Astfel,

bucuria, plăcerea, mulţumirea pe care copiii le trăiesc în legătură cu un eveniment, o persoană sau o

jucărie intensifică procesele memoriei. Aprobarea educatoarei duce la fixarea respectivei forme de

comportament, iar trăirile emoţionale negative generează comportamente de respingere care merg până

la refuzul de a merge la grădiniţă. Aceasta înseamnă că materialul de memorat ales trebuie să producă un

colorit emoţional pozitiv.

Caracterul intuitiv, plastic, concret al memoriei însemnă că cei mici pot evoca cu relativă uşurinţă

imaginea obiectelor, a jucăriilor frumoase, viu colorate, atractive, dar mult mai dificilă este memorarea

materialului verbal, fapt ce poate fi facilitat prin prezentarea plastică, expresivă, a conţinutului diferitelor

povestiri, basme, explicaţii.

Productivitatea memoriei creşte de la o grupă de vârstă la alta după cum urmează: din 5 cuvinte

prezentate cu voce tare o singură dată, copiii de 3 – 4 ani memorează în medie un cuvânt; la 4 – 5 ani, 3

cuvinte; iar la 5 – 6 ani, 4 cuvinte.

Memorarea mecanică suplineşte experienţa cognitivă redusă. Primele încercări mai evidente de

memorare intenţionată apar la vârsta de 4 – 5 ani.

Atenţia

Atenţia selectivă

este mai puţin eficientă decât la copiii mai mari deoarece stimulii din mediu sunt

scanaţi mai puţin sistematic şi există o mai mare vulnerabilitate la distragerea atenţiei de către stimulii

nerelevanţi. Preşcolarii mai mari sunt mai capabili să îşi monitorizeze atenţia, comparativ cu cei mai mici.

O caracteristică a abilităţilor atenţionale la vârsta preşcolară o reprezintă scanarea nesistematică. Când

au de scanat mai mulţi stimuli în vederea luării unei decizii, copiii apelează la strategii nesistematice sau

dezorganizate.

Într-un experiment din 1968, E. Vurpillot a pus copii de 5 – 6 ani să compare perechi de căsuţe

(fiecare cu câte 6 ferestre) care nu se diferenţiau prin nici o fereastră, sau perechi care se diferenţiau

prin una, 3 sau 5 ferestre. Cei de 5 ani nu au comparat ferestrele pereche cu pereche, ci la întâmplare,

iar numărul de fixări oculare a fost mai mic decât în cazul copiilor mai mari. Acest comportament duce

la concluzia că la preşcolari există o lipsă a unor proceduri sistematice de direcţionare şi concentrare a

atenţiei, care corelează cu un număr crescut de erori. Când „scanează“ o imagine, copiii mai mici de 6 ani

pornesc din centrul imaginii şi coboară cu privirea. Copiii mai mari de 6 ani pornesc de sus şi încearcă să

acopere tot câmpul vizual, asemenea adulţilor.

O altă caracteristică a atenţiei la această vârstă o reprezintă distractibilitatea crescută, adică faptul

că cei mici nu pot rămâne focalizaţi pe o sarcină timp îndelungat.

Teoria constuctivista a lui Bruner

Teoria constructivistă a lui Bruner are la bază ideea procesării informaţiei şi consideră învăţarea ca un

proces activ în care subiectul învăţării construieşte idei şi concepte noi bazate pe cunoştinţele vechi şi

noi achiziţionate. Subiectul selectează şi transformă informaţia, construieşte ipoteze, ia decizii. Structura

cognitivă (modelul mental) oferă sens, organizează informaţiile şi permite individului să meargă dincolo

12

Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii (P.R.E.T.)

de simpla informaţie. Structurile cognitive se modifică prin procese de adaptare de tipul asimilării şi

acomodării. În acest sens, teoria lui Bruner este similară cu perspectiva constructivistă asupra învăţării

formulată de Piaget.

Educatorul, consideră Bruner, trebuie să încurajeze copilul să descopere el însuşi principii. De

asemenea, trebuie să angajeze cu copilul un dialog activ de „moşire“ a adevărului (

maieutica

), pentru a-l

ajuta pe acesta în aşa fel încât informaţia ce trebuie transmisă să fie adecvată nivelului curent de înţelegere

a elevului.

Curriculumul trebuie organizat în spirală, fapt ce permite copilului să construiască permanent

pe baza cunoştinţelor deja asimilate.

Bruner explică faptul că educatorii trebuie să ţină seamă de următoarele aspecte în proiectarea

procesului de predare–învăţare:

1. predispoziţia la învăţare;

2. modul în care informaţia poate fi structurată în aşa fel încât să poată fi asimilată într-o mai mare

măsură de subiect;

3. secvenţele efective în care materialul este structurat;

4. natura recompenselor şi a pedepselor.

Metodele eficiente de structurare a cunoştinţelor trebuie să rezulte din simplificarea, generarea de

noi propoziţii şi din diversitatea contextelor în care este manipulată/ procesată o informaţie cât mai bogată.

Bruner (Bruner J., 1996) a extins cadrul teoretic, incluzând aspectele sociale şi culturale ale învăţării,

precum şi aspectele practice ale legilor şi existenţei cotidiene. Aceste caracteristici sunt relevante pentru

proiectarea şi realizarea procesului de predare–învăţare, care:

1. trebuie să ia în considerare şi să valorifice experienţa copilului pentru a-l motiva să-şi folosească

abilităţile de învăţare şi să permită autoreglarea învăţării;

2. permite organizarea în spirală, astfel încât structura să fie uşor asimilabilă de către cel care

învaţă, prin strategii de memorare simple sau complexe;

3. trebuie să fie proiectată astfel încât să faciliteze extrapolarea/ transferarea şi trecerea dincolo de

simpla informaţie.

4. valorifică diferenţele individuale şi varietatea factorilor care concură la rezolvarea unei sarcini